DE LA HOZEVA LA SINAI

29 aprilie 2009
Au trecut deja 3 zile atat de “pline”, incat nu am mai apucat sa scriu in Jurnal. Incerc sa rememorez…In prima zi am plecat dimineata din Ierusalim, catre Ierihon, care este un “stat in stat”, palestinian, asa ca Adi, ghidul nostru israelian, a trebuit sa coboare din autocar si sa ne astepte undeva la o benzinarie, in “pustiu” si sa “bea o cafea”( vreo jumatate de zi!)…

 

Noi, am intrat apoi, in statul Ierihon, in orasul Hozeva si de acolo am fost preluati de mai multe microbuze, care ne-au dus pe niste drumuri strategice din  beton, undeva in creierul muntelui, unde ne asteptau niste ”beduini”ce vindeau saluri albe, subtiri, usor transparente, oarecum asemanatoare cu maramele noastre. Am cumparat si eu unul, pentru ca erau prea insistenti in a le vinde. Fac o paranteza si va spun, ca vara, la mare, nu ma mai despart de el. Este foarte placut la purtat…

De acolo, incepea urcusul la Manastirea lui Ioan “Hozevitul”. Unii, printre care si Lidia, au urcat pe cate un magarus.

Eu am urcat pe jos  si mi s-a parut drumul destul de usor, pentru ca incaltamintea avea aderenta pe drumul betonat pana sus, in apropiere de manastire.

Pe langa drum, un fir subtire de apa , inviora peisajul extrem de arid si daduse nastere unei vegetatii deosebite, flori (cam firave) dar frumoase si sus, chiar si cativa maslini.

Sfantul Ioan Hozevitul era roman plecat din Botosani, despre care eu am aflat doar cu aceasta ocazie, de la doamna Duca, colega de autocar, o femeie foarte erudita. Ne-a povestit multe despre el, dandu-ne date pertinente. Sfantul, cu numele de botez Ilie, ce si-a luat numele calugaresc de Ioan  se nascuse in 1913 (ca si mama). A murit la 47 de ani, scria poezii si “vorbea” cu pasarile…
Dupa moartea lui, un cunoscut de-al sau, din America, il tot visa si i se parea in vis, ca este invitat la Hozeva. Asa ca a venit aici, unde a aflat de moartea acestuia, care se petrecuse deja de ceva timp. I-au cautat mormantul si cand l-au deshumat, surpriza a fost mare, pentru ca l-au gasit intreg, doar putin mai “uscăţiv”… Intr-adevar, este uimitor si de-a  dreptul impresionant sa-l vezi in racla  aceea de sticla, pe langa care trec cu evlavie pelerinii, intreg, aproape viu…

Am facut poze, iar la iesire, am “vizitat” toaleta, unde era foarte mare curatenie si apa curgea cu presiune ( acolo sus, in “pustietate”). M-am gandit ca as fi putut sa traiesc in acel loc, sa admir in fiecare zi, de sus, privelistea cu adevarat deosebita si sa ascult cantecul minunat al pasarilor…

Am coborat la fel de usor. Lidia a coborat calare pe magarus si a fost grozav de nostima, cand mi-a povestit ca tot drumul si-a cerut iertare magarusului (pentru ca ea este un pic mai plinuta)…

Jos, ne-au preluat din nou microbuzele pana la autocarul care ne-a dus la un asezamant romanesc din Hozeva. E o senzatie foarte ciudata, ca intr-un oras din Asia Mica, sa vezi o biserica romaneasca. Maicutele romance ne-au servit cu suc rece (eu am baut din fructe de padure) si biscuiti. Am fotografiat flori minunate , apoi am plecat. Pe drum l-am recuperat pe ghidul nostru simpatic, Adi si am plecat spre Egipt.

Urmatoarea oprire am facut-o la Qumran, localitate vestita pentru ca aici, intre 1947 si 1956, au fost descoperite Manuscrisele de la Marea Moarta. Este vorba de circa 900 de scrieri pline de intelepciune, care au apartinut esenienilor (cartea lui Isaia, poezii, interpretari biblice…) toate descoperite pentru ca un cioban  isi pastea pe acolo caprele…

Am cumparat suveniruri de la magazinele de acolo si creme cu ingrediente de la Marea Moarta.

Dupa pauza de rigoare, am plecat mai departe, pe partea stanga a drumului, avand Marea Moarta, care parca treptat, treptat, lasa locul Marii Rosii. Aceasta din urma este fantastic de albastru marin (bleumarin)-verzuie. Numele acestei mari este dat de fapt, de nisipul sau rosu si nu de culoarea apei. Lasand in urma rand pe rand, sere, plantatii de curmali, am ajuns la controalele de rigoare de la granita cu Egiptul. Era extrem de cald si mi-am adus aminte de aerul cald care parca ne-a” izbit” la coborarea din avion in Hurgada , tot in Egipt, in 2004, in prima excursie facuta cu Calivita.

Foarte aproape de granita ne-am oprit in orasul Taba, unde ne-am cazat la un hotel pe malul marii. Hotelul fusese odata mai deosebit, dar acum fiind mai vechi, avea igrasie si era mai saracut. Ne-am ocupat camera, apoi cu Lidia am ajuns primele la masa. Catre restaurant ne-a indrumat foarte mandra, chiar managera hotelului. Am mancat la o lumina obscura, intr-o atmosfera intima, caci erau aprinse doar lampile de pe mese. Am mancat de toate, chiar si fasole si am savurat baclavale si gogosele foarte insiropate.

Apoi am iesit in curtea hotelului, cu o betie de culori de flori. Se intunecase, dar era inca foarte cald. Am admirat o luna aproape noua, culcata deasupra varfului de munte ce se vedea in apropiere…

Ne-am intors in camera si am stat intinsa, admirand piscina luminata, care se vedea prin usa deschisa a camerei. As fi facut baie, dar costumul  ramasese la bagajele lasate in autocar. De data aceasta, soferul palestinian, nu a fost primit in Egipt, asa ca a ramas cu autocarul nostru la granita, noi fiind preluati de un alt autocar. Cam complicat…

Pe la 22si 30, a sunat ceasul. Eram deja pregatita, imbracata si “echipata” pentru “marea aventura” si la 23, cu micul dejun primit intr-o cutie ca cele pentru tort, am plecat spre muntele Sinai.

Pe la ora 2 noaptea, am ajuns la un bazar de la poalele muntelui Sinai, amenajat intr-un fel de cort si in care puteai gasi orice fel de suvenir din Egipt, de la rochii din bumbac cu insemnele piramidelor sau ale Cleopatrei, pana la piramide si oua din alabastru si magnetii de lipit pe frigider. Unii si-au cumparat lanterne pentru urcusul pe munte. Eu aveam o lanterna si mi-am cumparat o pereche de manusi, pentru ca auzisem ca va fi frig acolo sus.

Inainte de a incepe urcusul, am baut un ceai negru fierbinte (acolo se pronunta şai).

Urcusul a inceput din apropierea Bisericii Sfanta Ecaterina, veche de 1500 de ani, situata la altitudinea de 1200 m si cu o istorie foarte interesanta, legata de cea a orasului Sinaia.

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, Spătarul Mihail Cantacuzino, unchi al Sf. Mucenic Constantin Brancoveanu, in urma unui pelerinaj la Locurile Sfinte, ajungand pana la aceasta biserica, a hotarat sa construiasca la intoarcere, o frumoasa manastire pe care a numit-o Sinaia, in amintirea „Sinaiei celei mari”. Manastirea a stat mai apoi, la baza formarii orasului Sinaia.

Drumul dincolo de manastirea Sf. Ecaterina, a inceput foarte frumos pentru mine, pentru ca am revazut si mi-am amintit din nou de cerul vazut in excursia gen „safari”, facuta in desertul egiptean in 2004 (cu Calivita).

In aceasta zona, cerul parca are un aspect mai deosebit, este extrem de limpede si parca ar avea mai multe stele si o Cale a Laptelui, extraordinar de vizibila. Se vede foarte clar Carul Mare, constelatia Orion, care continua sa fascineze multi oameni (si pe mine). Treceam din nou si din nou, pe langa camile pe care uneori le auzeam pentru ca  rageau, iar alteori  auzeam doar cate un pâş- pâş trecand pe langa noi. Abia a doua zi am aflat si am vazut ca ele nu au copite, ci pur si simplu niste pernute ca din catifea, un adevarat amortizor la mers.

Drumul a fost relativ usor, pana aproape de varf. Am urcat umar la umar, cu Zoia din Zalau, care parea destul de antrenata pentru astfel de urcusuri. Treceam mereu pe langa refugii de pauza de ceai sau cafea si WC. De remarcat pentru noi, ca acolo sus (varful Muntelui Sinai se inalta la 2285 m) erau amplasate foarte des, cosuri de gunoi, iar drumul , desi parcurs mereu de mii de pelerini este mentinut curat.

Cand am ajuns sus, pe un fel de platou, am vazut o imagine extrem de interesanta si nemaivazuta! O adevarata „parcare” de camile. Cred ca erau peste o suta, culcate cuminti,fiecare cu beduinul sau, in asteptarea clientilor pe care ii adusesera pana aici, iar acum ii asteptau sa coboare de sus.

De aici, inainte de a sufla usurate ca am ajuns, am aflat ca de fapt mai aveam de urcat inca 750 de trepte, fiecare foarte inalta (40 cm?). Era ora 5 si jumatate si incepuse sa apara o geana de lumina din locul unde urma sa rasara soarele. Drumul urca ocolit, incat am iesit din „raza” rasaritului. Se urca greu, treptele fiind abrupte. Ne-a fost teama ca vom pierde rasaritul. Erau grupuri care coborau deja, rusi, portughezi, greci, printre ei si preoti.Cand i-am intrebat daca mai este mult, ne-au raspuns ca suntem abia la inceput…

Totusi, Dumnezeu, „dragutul”, ne-a ajutat si am ajuns foarte aproape de varf, intr-un loc
unde am ramas 3 persoane, eu , Zoia si o doamna blonda  din Bucuresti.  Am admirat un rasarit splendid si de neuitat si care a fost la 6 si 5 minute si nu la si 20 cum stiam.

Am facut o multime de poze, iar intr-una din poze, l-am fotografiat si pe „paznicul” locului, care in tot acest timp a fost cu noi! Va place?

Abia apoi, am urcat si noi, exact in locul unde Moise primise Tablele, cu cele 10 porunci. Pe acel loc este construita o micuta capela ortodoxa, care era inchisa, cu o clopotnita cu un mic clopot. Locul este foarte stramt, cred ca a fost foarte mare inghesuiala. Se mai vedeau urmele lasate, inclusiv niste pături si saltele, pentru ca noaptea este mai rece.

Incepand coborarea , am intalnit un beduin, care avea intr-o lada mare, careia i-a ridicat capacul, o multime de geode . Pentru ca el a pomenit si de pietrele cu “rug”, despre care auzisem ca s-ar afla aici, l-am pus intrebari. Am aflat ca are de vanzare asfel de pietre, care se gasesc pe celalalt versant al muntelui. Sunt niste pietre foarte interesante, care au fiecare pe suprafata lor, o multime de ruguri, ca niste crengute, cu multe ramuri. Mi-a aratat cum se poate sparge o astfel de piatra si fiecare bucata, reproduce aceleasi ruguri. Am cumparat cateva si o geoda si am facut o poza cu acest  om, care desi era atat de diferit fata de mine,  l-am simt foarte aproape, la nivel de suflet? (nu stiu exact cum sa explic asta.) A fost o senzatie foarte ciudata…

Am coborat apoi si noi, iar pe drum am mai cumparat oua de alabastru de la copiii care erau pe marginea drumului. Le-am dat cate un dolar. Zoia le adusese special bomboane, pe care le impartea.

Sunt teribil de saraci! Ti se face mila de ei… Locuiesc in niste locuinte din pietre puse una peste alta, fara acoperis si cu cateva butoaie de apa alaturi, din care beau si camilele.

Coboram si cu cat ajungeam mai jos, realizam ca inacaltamintea mea devenea din ce in ce mai mica… Noroc ca pana atunci nu imi facuse probleme!  Am ajuns jos pe la ora 9. Soarele ardea deja “binisor”. Am fost la toaleta si m-am spalat pe mainile care din cauza prafului, le simteam umflate.

Am vizitat apoi, biserica Sfanta Ecaterina (veche de 1500 de ani), una din cele doua biserici foarte vechi din lume. Ambele se afla in Egipt. In curtea bisericii am fotografiat de data aceasta “rugul”, (o planta agatatoare), ce marcheaza locul unde Moise a cunoscut-o pe viitoarea sotie. Biserica este impunatoare. Despre biserica, am cumparat o monografie, de la un beduin, care cerea 6$ pe ea. Nu pot sa uit felul in care m-a privit cand i-am dat pe ea o hartie de 10$, pe care beduinul din varful muntelui o refuzase ca fiind prea veche. Privirea lui insemna ca se mira, sau ca e fericit ca face o afacere?  Oricum si eu primisem hartia de la bazarul de la poalele muntelui…

Foarte obosita, abia miscandu-mi picioarele in pantofii din ce in ce mai mici, am urcat in autocar. Am ajuns la hotelul  Tobya din orasul Taba, de unde i-am recuperat pe cei ramasi acolo (si pe Lidia) si ne-am indreptat spre granita. Acolo ne-am despartit de cei doi ghizi din Egipt. Pe unul din ei il chema Osama… Caldura era mare… Noroc ca vama fiind pe malul marii  am avut ocazia sa admiram o priveliste deosebita, in timp ce am asteptat formalitatile de rigoare. Am trecut granita, unde ne-a preluat in autocar, frumosul nostru sofer palestinian, care ne asteptase acolo si iata-ne din nou in Israel, continuind pelerinajul…

P.S. La propunerea prietenei Zoia, am postat si fotografia cu MOISE RUGANDU-SE.